Search

Bucolic

semnătura lucrurilor simple

Colind

În văzduh cântă îngerii
Și din cer ninge lin
Iubire-i numele Tău,Doamne
În cer și pe pământ.
Îngenunchea-ză suflete,
Lângă iesle supus,
Și bucură-te de nașterea lui Iisus.
Lerui, Ler și flori de ger,
Lerui Ler până la cer.

Închină-te Soarelui ce răsare
Din Fecioară curată și Duh ceresc,
Minunea cea mare azi săvârșesc
Îmbracă-te suflete-n
straie de sărbătoare. 
Se naște azi -
Domnul cel Sfânt și cel Mare.
Lerui, Ler și flori de ger,
Lerui Ler până la cer.

Îngenunghea-ză lume,
Pe valurile vremii
Și laudă pe Domnul,
Născut în liniștea iernii.
Îngenunchea-ză suflete
Și cântă-l pe Mântuitor,
Căci El e lumina
Trupului tău muritor.
Lerui, Ler și flori de ger,
Lerui Ler până la cer.

10497218_873981895956452_2148171028565023868_o

El era cerul, ea era pământul

Zgribulită și ghemuită sub un palton de culoare neagră traversa strada ca să ia prânzul cu el, omul care cântă femeia pe strune de pian, iar ea își țesea visele din ceea ce respira: tinerețea ei plină de biblioteci și seri singură pe poteci cu felinare ce ascundeau săruturi și îmbrățișări calde. A privit-o lung și i-a strâns mâna fină și subțire în semn de încântare că a găsit un boboc de floare care aștepta primăvara. După ce au luat prânzul împreună, au mers la o înghețată. El, galant a întrebat-o care îi sunt visurile. Ea a răspuns că are mai multe, e un cuib de idei în capul ei și trebuie să le dea prin sită că să rămână doar cele mai bune. Ea niciodată nu vorbea despre visele ei, le păstra în buzunarul inimii și de acolo, încă nimeni nu avea cheile. El a zâmbit și a continuat să o asculte, însetat fiind de dulceața sufletului acela de fata poznată din fața lui. Voia să oprească timpul în loc pentru un veac, și nici atunci, probabil că foamea de prezența ei nu ar fi cunoscut saturația.

-Privește-mă te rog, copilă cu ochi căprui.

– Ai mei nu fură inima oricui, bade!

El și-a pus brațul drept sub barbă, și asculta doi ochi care știau să fie cuminți și fierbinți când soarele cu dinți îi săruta chipul visător. Se întreba în sinea lui, de ce așa tîrziu a întîlnit-o în drumul vieții lui bătătorit cu griji și nevoi. Apoi s-au plimbat prin pădure. Mai păstrează și azi pădurea urma pașilor ei care fugeau de ai lui, mâinile ei digerate care nu voiau în ruptul capului să îmbrace mănușile lui croșetate, respirația ei întretăiată când a sărutat-o prima dată și pata de culoare roșie care i-a inundat gâtul și fața. Ea era umbra ce mângâia chipul lui angelic într-o zi de februarie. Părul blond auriu și inelat, ochi albaștri săgetători, buze subțiri și nasul un pic cârn alcătuiau portretul unui om blând și smerit, iar vorba îi era plină de tîlc. Cum iarba se zbate sub pământ să iasă afară, așa sufletul ei se zbătea în brațele ce o cuprinseră strâns ca să nu dispară. În zori de zi trupul ei era amorțit de săruturile lui, a deschis ochii de copilă speriată pe umărul lui cald și parfumat cu așteptarea ei. El i-a pregătit micul dejun pe care i l-a servit în pat, apoi emoționat și încă cu privirea ațintită pe chipul ei somnoros și visător i-a lunecat cafea din mână, iar ea a început să râdă nebunește de stângăcia lui. El era cerul, ea era pământul, el era bună dimineața, ea era noapte bună, ea era sarea lui și iar el era marea ei, coastă din coasta lui, inimă din inima lui, suflare de nisip din nisipul lui, început și sfârșit din suflarea lui. El era mirele ei, iar ea era mireasa lui.

16426115_1251604331595018_6258775588233822941_n

Tăcerea lui

Cuvintele lui
aveau culori de curcubeu.
Privirile lui
erau oglinzi de soare.
Neatingerile lui 
erau prea arzătoare
și neroditoare.
Tăcerea lui supusă picura
iubirea nespusă.
Venirea lui a fost 
un gând nenăscut.
Plecarea lui  
”un vreau”
și ”nu pot”
mai mult.

792c079aa168da9bf897711dffe1e363

Douăsprezece dorințe

În toți anii copilăriei când anul cel vechi își strângea mâna cu anul cel nou, mama mereu ne spunea să ne punem câte o dorință pentu anul care vine și să facem tot ce putem ca ea să se împlinească. De obicei, copii fiind dorința aceea era să muncim mai puțin și să umblăm hai-hui mai mult. Căci copilăria la țară e cu treabă, merge desculță pe cărări și naște întrebări existențiale. Cum ar fi: ,,Dacă Moș Crăciun există, atunci de ce vine pe furiș? Se teme că o să-i cer toate bomboanele, oare? ”Căci cele mai multe bomboane le mâncam anume în această perioadă a anului. Le dezbrăcam din haina lor de sărbătoare și le aruncam în paharul de șampanie cu un entuziams ce se rostogolea ca o avalanșă și ne acoperea pe toți cu o credință albă că poate în anul care vine va ninge cu mai multă bunăstare și fericire. Viteza cu care ciocolata meteorit cădea din cerul mâinilor noastre în paharul de șampanie era egală cu nașterea dorinței noastre.

Pe atunci zăvoram în suflet o singură dorință, probabil cu gândul că poate cineva va găsi cheia și o va îndeplini, când de fapt realizarea ei era în puterile noastre. Nici o lună nu-ți promite nimic,  precum nici ziua de mâine nu ne este promisă, ci doar tu și clipa de acum desenezi drumul dorințelor tale. De atunci am încercat să le îmulțesc în fiece an, iar anul acesta am ajuns să-mi doresc tocmai douăsprezece. Le-am scris pe hârtie, le-am împăturit și le-am dosit în spatele unei icoane. Mama mereu îmi spune că ceea ce la om e cu neputință, la Dumnezeu e cu putință. Deci, dacă dorințele le-ați scris, cu voința v-ați împrietenit și cu credința v-ați înarmat, atunci anul care vine să ne fie la toți de bine.

dream

Bomboanele

Se întâmplă uneori să vreau să mănânc ceva dulce, dar nu știu, ce anume. Soluția e borcanul cu miere sau înghețata Plombir. În fața acestor delicii sunt dezarmată. Înghețata și bomboanele mi-au lipsit în copilărie.

Bomboanele pe atunci stăteau la muzeu, așa era botezat magazinul  ”Alimentara”. Uneori copii intrau la muzeu și fără treabă, doar să le admire și dacă vînzătoarei i se făcea milă, și știa să le citească ochii, atunci piesa de muzeu – bomboana părăsea muzeul fără vreo licitație. De obicei, bomboana nu reușea să ajungă acasă, fiindcă acasă erau multe guri care o visau. Așa că soarta ei se decidea repede, exact după colțul magazinului. Te uitai în dreapta și în stânga dacă nu te vede cineva să-ți ceară o ”gură”. O bucată de bomboană era mult, dar o la ”gură de bomboană” se ceda uneori. De refuzat nu prea putea-i să-l refuzi, căci știai ce înseamnă războiul acesta interior cu pofta de dulce.

Calendarul creștin- ortodox de pe perete ne spunea exact cât mai avem de răbdat pănă vine duminica sau sărbătoarea unui sfânt când mergeam la biserică, unde bomboanele parcă coborau de undeva, din cer. Unii dacă nu veneau la biserică, atunci petreceau morții pe ultimul drum. Căci mortul era darnic și le dădea bombone, care aruncate în aer aterizau pe pământ ca niște meteoriți pe care copii îi prindeau în palmă. La Crăciun și Paști bomboanele stăteau în capul mesei ca niște mirese. Cel mai bogat copil din mahala era cel, care a reușit să strângă cele mai multe bomboane la Crăciun.

Cu excepția dumincilor și a sărbatorilor, în care dulcele era gratis, bomboanele noastre erau creative. Felii de pâine înmuiate și presărate cu zahăr sau înghețata făcută din oule furate din coteț cu zahăr și lapte.  Și da, ”Gârleaj-ul” care nu era altceva decât zahăr topit și ars în tigaie. Dar voi ce bomboane ați mâncat în copilărie?

794c9d976505a1c616b1a3280ad362b5

 

 

Amintiri de nea

În copilărie iarna niciodată nu întârzia să vină. Cerul liliachiu de toamnă se transforma într-unul siniliu, semn că vine iarna. Deodată burta cerului năștea mii de fulgi pufoși și cristalini, iar noi dansam cu ei pînă amețeam, bucuroși căscam gurile să le simțim și gustul. Ei erau înghețata copilăriei noastre. Ninsoarea acoperea tot negrul pământului cu o mantie albă, copacii parcă erau niște bătrâni cu părul alb, iar drumurile lăptoase se uneau cu zarea și se terminau undeva în cer. Hogeacurile era plămânii satului și vestitori ai mirosului de plăcinte și copturi. Iarna avea și ea cântecele ei. Fie era viscolul înfuriat care bătea pe la uși sau în fereastre ca să intre în casă. Șanse avea doar la ușa bisericii, care se deschidea cel mai des. Fie era scârțiitul de zăpadă care era ori apasăt, atunci când pășeau bătrînii pe ea, ori unul tras de coadă atunci câd pășeau copii. Când afară viscolea, stăteam cuibăriți pe cuptor, mâncam mere coapte și ne întrebam ce fac îngerii noștri de nea, ce trăiua în viscolul de afără. După ce viscolul lua o pauză de câteva ore sau zile, mergeam și ne căutam îngerii prin dunele de zăpadă. Oricât de mult ne doream să-i luăm în casă știam că dacă îi luăm în brațe le rupem aripile, așa că renunțam la idee. Iarna  îngerii coboară cel mai des pe pământ, mai ales la Crăciun.

Toată iarna purtam o căciulă albă, un fular galben de sub care mi se vedeau doar ochii, o ”șubă” albastră ca cerul senin de vară și niște mănuși albe ieșeau de sub ”șubă” ca niște ghiocei. Chiar dacă afară era frig și eu nu mă puteam împrieteni cu el, unicul care mă încălzea era fularul cel galben, el era soarele meu. În ”șubița” aia mă simțeam una din nepoatele lui Moș Crăciun sau fata iernii pe care o întâlnisem în desenele animate și matineele de la școală. Gerul erau designul ferestrelor și rimelul fetelor care ieșeau la întâlnire  cu vreun Prometeu al satului. Sărutul lui Prometeu topea tot regatul gheții din inima fetei, ea îmurugind ca o floare de cireș în primăvară. Săruturile erau cu socoteală, căci fetele erau documentate de la bunica sau din revista ”Femeia” până unde poate ajunge focul sărutului dacă îl lași să te încălzească prea mult. Din cauza lui știau că ar putea să le dispară rozul din obraji, după care se topeau Promoteii satului. Nimic nu era mai frumos la o fată, decât ”șalinca înflorată”, genele acoperite de nea și obrajii roșii ca oule de la Paști.  

La ”raliurile”  săniilor se înscria toți cu sau fără permis de conducere. Importantă era frânghia legată de coarnele saniei și curajul participantului. Unii participanții aveau deja experiență de conducere, iar ucenicii primeau lecții de la ei. Cei care erau mai mulți în famile aveau o sanie mare, care era botezată ”tanc-ul”. Pe ea încăpeau între 5-7 oameni. Era sania cea mai râvnită dintre toate participantele înscrise în cursă. Cu ea zburai cel mai repede, nici nu reușea-i să numeri până la 30 și deja era-i jos la poalele dealului. Mai greu era sa urci dealul cu ea, dar pentru euforia ei uita-i și de frig și de foame. Iarna își arăta adevărata ei putere atunci când Nistrul îngheța și oamenii îl traversau făcându-și drum cu treabă pe celălalt mal, fie în ospeție sau la piață. Nistrul înghețat era patinuarul tuturor, dar patine nu aveam. Nici cuvântul patinuar nu-l știam, pe atunci. Când se crăpa de ziua, mâncam pâine cu miere și nuci și țîșneam pe ușă afară, iar părinții ne strigau și ne întrebau unde o să fim, că să știe de unde să ne i-a acasă să mâncăm. Noi strigam ”La Gheață”.  Patinele erau caloșii mamei sau ai tatei, ori a bunicilor. Încălțam ciorapi lungi și împletiți până la genunghi, cojocul în spate, ”șalinca” pe cap sau căciula de cârlan și hai la gheață. Pe acel patinuar, bărbații pescuiau, copii făceau piruete pe gheață în caloși până amețeau, apoi se întindeau cu burta pe gheață și încercau să zărească ce fac peștii sub ea. Cei mai măricei jucau hockey, iar pucul era un cartof. Bâtele erau niște cârje ce erau făcute de cu vară de bunei. În casă era miros de mere coapte și toate fricile erau sub zăpadă.Toți eram copii și toți cântam colinde. Prin amintiri de nea ne întâlnim în fiece iarnă cu copilăria.

 2d2b58b4eb866e5b140f8ba0e535b619_201_800

Gustul dragostei

Nu le spuneți fetelor voastre că dragostea trece prin stomac la bărbați și că femeile iubesc cu urechile. În perioada adolescenții când mama mă învăța cum să gătesc, îmi spunea adesea că bărbații cred în mâncare. Eu i-am spus că nu o cred, că așa era doar tata. Și că bărbatul meu o să aibă și urechi, nu doar stomac. Simțea ea că din mine femeia îndrăgostită până peste cap de cratiță nu o să iasă. Căci nici ea nu prea a fost, dar stomacul tatei a forțat-o să fie. Grija mamei că încă nu am un bărbat alături creștea cu anii, când fetele de seama mea se măritau una după alta, dar eu cutreieram lumea și mă gândeam la dezvoltare personală.

La noi cultura asta cu dragostea prin stomac nu știu cum favorizează doar masculii, iar poftele femeilor sunt mai degrabă alimentate mai mult în timpul sarcinii. Chiar și atunci multe femei nu spun chiar tot ce ar vrea să guste, căci unii bărbații se sperie când le aud poftele. Și totuși, orice femeie vrea să fie alintată mai des, nu doar la un 8 martie, zi de naștere sau la revelion. Dar bărbații nu prea își dau seama de asta, findcă așa i-am obișnuit noi. Înțeleaptă vorbă mi-a spus mama după ce a văzut că s-a găsit cineva să-și pună pirostrii și pentru mine. Mi-a spus-o așa la un pahar de vin, cu un fel de regret în voce ,, respectă-l, dar cere-i să fii respectată” Apoi, a adăugat știi tu cum. Nu știam desigur, dar încrederea ei că știu m-a ajutat să găsesc răspunsul.  Căci răsfățul și respectul  fericește pe orice femeie.

Nota bene!  Nu e nevoie de kg de mâncare că să spui cuiva cît de mult îl iubești, doar de câteva clipe de atenție. Una dintre cele mai simple formule e un ”bună dimineața” șoptit la ureche, un mic dejun sănătos și o cină plină de inspirație. Iar cireașa de pe tort e un mulțumesc. Pentru că dragostea inspiră. Ea trece prin urechi și ajunge în stomac atât la bărbați cât și la femei. Salata inventată de el m-a facut să-l iubesc azi mai mult decât ieri.

fullsizerender

Ca o femeie

Pe nimeni  nu-l doare nimic
În seara asta plouă pic cu pic
Toată lumea știe
C-ai haine noi o mie
Dar văd acum că funda aurie
Și panglica din bucle ți-a căzut
Ea primește ca o femeie, da, așa-i
Iubește ca o femeie, da, așa-i
Bocește ca o femeie
Dar bufnește ca un copil.

Queen Mary e draga mea
S-o văd din nou acum voi încerca
Nimeni nu va ști
Că ea nu poate fi
Sfântă decât când se va liniști
Cu ceața, amfetamina și perlele ei
Ea primește ca o femeie, da, așa-i
Iubește ca o femeie, da, așa-i
Bocește ca o femeie
Dar bufnește ca un copil.

(traducere de Mircea Cărturescu)

Discuția unui Like cu o Balegă

 

– De unde vii?

– Dintr-o familie de văcari și țărani.

– Dar aceștia cine-s?

– Oameni care știu să fie văcari, ciobeni, opincari, olari, prisăcari, zidari, dar mai ales gospodari.

– Carte presupun că nu știu?

– Știu…

– ”Shakespeare”, ”Dickens”, ”James Joyce” ?

– ”Ion”, ”Frunze de dor”, ”Tema pentru acasă”.

– Astea ce sunt, denumiri de străzi pe la voi?

– Nu, sunt o parte din neam și valori.

– Îmi vorbești de valoare….când viața voastră în ciubote și balegă nu are culoare.

– Are 7 culori de curcubeu. Roșul e flacăra dragostei ce familii sănătoase construiește. Galben e soarele, luna și stelele ce drumul spre casă mi-l călăuzește. Verdele e iarba în care ne tăvălim când vrem la sfârșit de zi să ne odihnim. Albastru e cerul care cu ploaie ne stropește ca grija zilei de mâine mai puțin să ne apese. Maro e obrazul ars de soare, căci munca ne face viața înălțătoare. Negru e pământul care ne hrănește. Albă ne e credință, ce pe orice bacterie o nimicește.

– E curcubeu nu am, dar am Apple, Twitter, Facebook, Instagram. Știi tu oare cât valoare astea îmi dau? Mii de oameni mă iubesc, fără a aștepta de la mine vreun mulțumesc.

– Nu știu…pe mine mă iubesc copii și nevasta. Și îmi e de-ajuns.

– Dar eu sunt arătos și mulți mă cerșesc. Tu însă puți și nu prea trebuiești.

– Din putoarea mea pereți de casă sănătoși și calzi se zugrăvesc.

– Hm… Mă întreb cum e oare o zi din viața ta. Unde ești dimineața?

– Lângă animalele mele pe care le iubesc și care mă hrănesc.

– Tu?

– Eu online mă hrănesc.

– Da, seara ce faci?

– Spun povești celor dragi.

– Și tu?

– Pescuiesc like-uri și mă lupt cu cei care au mai multe.

– Și cum aduci tu ”balegă” banul în casă?

– Prin credință, sudoare și brânză de vacă…facem bani din toate cele învățate de la tătuca și mămuca.

– Nevasta e multumită?

– Dacă-i sunt credincios, nu poate să nu fie.

– Vreau și eu așa nevastă.

– Lasă ”…book-ul”, ”…gramul”, ”…witter” și mergi la cules Apples în livada de pe deal. Dragostea nu vine pe pragul casei matale virtuale, ea umblă pe drumuri, pe cărări șerpuite sau se scaldă în rîuri, sau țese covoare și toarce doruri pentru cineva sortite.

– Mulțumesc.

 

 

Blog at WordPress.com.

Up ↑