Search

Bucolic

semnătura lucrurilor simple

Category

Blog

Un om cu mâinele murdare are grădina sufletului curată

Obișnuiesc să merg după verdețuri, legume și fructe la piață. Acolo întâlnesc priviri care ca niște copii așteaptă să le admiri creația și să o apreciezi. Fiecare aduce din grădină sau din cămară tot ce poate face el. Piața e ca o mahala, unde se adună cerșători, tineri, bătrîni, femei și bărbați, chiar dacă polițiștii îi mătură cu amenzi și amențirări uneori, țăranul își strânge marfa și își caută un loc ”mai la vale”, cum obișnuiesc să spună în limbajul lor. Unii târgoveți sunt șmecheri și strigă cât îi ține gura că au cea mai bună marfă. De obicei, evit să mă apropii de mesele lor, căutându-i pe cei fără mese, sau pe cei care stau mai în umbră fiindcă nu au parale ca să-și achite masa. Azi eram în treacăt pe acolo, când deodată zăresc o doamnă ce avea o torbă de leurdă bine împăturită cu ață colorată. Mă apropii și întreb de preț.

– Doi lei. E culeasă azi dimineață din pădure. (apoi a tăcut și a așteptat răspunsul meu)

Am privit leurda verde cu miros de pădure, apoi mi-am ridicat ochii la chipul femeii ars deja de soarele primăverii, la mâinele ei negre, bătătorite și cu riduri adânci. Purta unghiile tăiate scurt și un zâmbet plin de bunătate. Pe lângă leurdă, pe masa ei improvizată din cutii de carton se mai găseau prune uscate fără fum, fructe uscate pentru compot și ceapă verde. Am scos banii și am zis că vreau patru legături de leurdă.

– Alege care îți place mai mult. (ea fiind ocupată cu un alt cumpărător care se apropiaseră între timp)

Eu am ales, i-am dat banii și am primt restul. Doamna mi-a pus leurda cu fundiță colorată într-o pungă, șoptindu-mi un bodaproste și o rețetă de bucate cu leurdă. Cei doi lei rest primiți erau zoioși și  boțiți, ascunzând și niște firimituri de pământ. La început mi se făcuse greață, că uite, nici cu  leurdă curată nu m-am ales, iar acum și banii sunt murdari. Peste două minute mi se făcuseră rușine de acest gând. O judecasem pe ea care s-a trezit în zori, și-a tras pantalonii, și-a potrivit năframa pe frunte, a luat ”flănica” din cui, a tras ușa încet ca să nu trezească copii și a mers în pădure. În timp ce eu îmi ”plivesc” sprâncenele pentru a fi îngrijită, această femeie plivește ceapa sau pătrunjelul ca să aibă cu ce să-și hrănească familia. Ea, un om cu mâinele murdare are grădina sufletului curată, iar eu, un om cu mâinele curate mi-am amintit să-mi smulg din rădăcini buruinele judecății față de aproape.

6c1acd60d970af73515aefc6b6f247e8

Icoana sufletului meu

Ori de câte ori îmi suflă vântul de primăvară în păr îmi aduc aminte de mâinile mamei care îmi împleteau zilnic cosiţe cu fundiţe. Când mă zărea cu părul pieptănat a lehamite sau dezpletit, mă dojenea și îmi spunea că părul lung şi împletit cosiţe e plăcut lui Dumnezeu, profesoarei și băieților, care nu știu de ce, dar gâțele făcute de mama erau trase cu multă plăcere în pauză, iar mie îmi crăpa rușinea ca o lavă de vulcan pe față. Palmele la fund ale mamei, m-au făcut să cresc mare. Mustrările mamei erau sare pe rană pentru năzbâtiile mele, pe care mai apoi le povestea altor rude și râdeau mult pe seama mea. Primul miros a fost pielea ei. Primul zâmbet a fost pentru ea. Prima icoană a fost mama, pe umărul ei am plâns și în brațele ei am alergat când mi-a fost frică. Degetele ei mi-au fost primele jucării, iar ochii ei căprui cei mai buni prieteni. Ochii ei ca doi licurici mi-au vegheat pasul și plânsul. Cu ea am învățat să citesc și să fac sarmale, pe care eu adesea le mâncam până să ajungă-n oală. Din mâinele ei am mâncat cea mai gustoasă pâine, mare, rumenă și plină de iubirea mamei.

Aşteptarea ei să revenim din când în când acasă e asemeni pământului însetat de ploaie. Mereu spunându-ne în receptor: „Veniți acum, cât încă vă aștept”. Mama fiind cuibul care ne încălzeşte ori de câte ori frigurile vieţii ne cuprind.  Braţele mamei sunt graniţe deschise pentru oricine e flămând, dezbrăcat şi trist. Atunci când ies pe poartă ea mereu mă binecuvantează și îmi spune să nu uit de Dumnezeu. Ştie ea în sinea ei, că atunci, când ea nu e aproape de noi în grija Tatălui ceresc ne lasă.  Astăzi îi privesc chipul răvășit de nostalgii, de mici bucurii ce le așteaptă ca un copil și înțeleg că sunt om datorită ei. Îi văd oboseala şi ridurile, roadele cărora sunt sănătatea şi sufletul nostru în care ea a picurat cu mult nesaţ frumuseţea lumii, cumsecădenia şi respectul. Noi suntem dorul și grija ei de toate zilele, sensul vieții ei zbuciumate. Răbdarea şi dragostea sunt hainele mamei. Agheazma şi anafura e energia mamei mele. Ea niciodată nu-și spune durerile, ce gânduri o macină sau câte rugăciuni rosteşte pentru copiii ei. Mama este apă de izvor și dorul ce mă așteaptă în pridvor, cu capul pe genunchii ei ascult povești cu eroi ce nu mor.

 

 

 

 

 

 

 

 

Ce minunat ar fi ca dimineața să ne luăm cea mai dragă haină din cui – viața

Atunci cînd ne naștem Dumnezeu ne așează pe pămînt din brațele sale de părinte, astfel că la sfîrșitul vieții să ne întoarcem din nou în ele, pitulindu-ne ca niște copii la picioarele Lui. Ne picură în vene dragostea de aproape, iar pe frunte ne pune cu grijă cea mai frumoasă corolă de minuni a lumii – viața. Această corolă o strivim în fiece zi din prea mult egoism și comparație cu celelalte. Nu avem răbdare să- i vedem înflorirea, căci tânjim după ziua de mâine, nemulțumiți fiind mereu de azi.

Pe viață ne plângem, ne supărăm, o calcăm în picioare, o ducem la bancă și o schimbă pe un credit, o pariem, o închidem în temnița minții noastre când vedem că dorul ei de iarbă nu poate să ne crească veniturile și astfel uităm drumul spre ea. Ce minunat ar fi ca dimineața să ne luăm cea mai dragă haină din cui – viața. Să nu-i mai reproșăm că coatele îi sunt roase de atâtea drumuri, dar să o strângem în brațe, iar ea să ne poarte acolo unde îi este sufletului poftă. Apoi să te așezi și să te înfrupți din ea.

Vom fi atâta timp fericiți cu cât va trăi în noi copilul ce am fost pe pragul casei și l-am lăsat să ne conducă și după pragul porții în lumea aceasta gârbovită de griji și flamândă de iubire. Viața e ca o hartă, ca să-i simți pașii, frumusețea, liniștea și sunetele trebuie să o călătorești, spre a te cunoaşte pe tine însuţi, astfel încât la final să închizi ochii şi să te intorci zâmbind şi mulţumit acasă.

13406944_1197512253593191_5886007696967270408_n

Ei…ceilalți

Ei nu văd viața-n alb și negru, ci o pictează în toate culorile.

Ei nu așteaptă un alt președinte, o altă revoluție, un alt drept ca să trăiască, ei trăiesc.

Ei nu se află într-un top de succes, ei însă mereu spun mulțumesc.

Ei nu-și pun întrebări unde vor fi peste 5 ani, ei știu că acum este tot ceea ce au.

Ei nu caută să afle de ce au venit pe lume, dar pentru ce.

Ei calcă prin viață desculță, pentru a simți iarba, pietrele, nisipul… și niciodată nu-i dor picioarele.

Ei nu se zbat în vârtejul vieții, ei se lasă duși de val.

Ei respiră prin emoții și când le este frig se învelesc cu un răsărit de soare.

Ei nu-și cântăresc iubirea într-un like, dar într-o îmbrățișare.

Ei nu au măști, ei au oglinzi în care ne vedem noi ca să ne amintim cine suntem.

Ei nu merg la psiholog, ei vorbesc cu Dumnezeu, astfel își spală durerea într-o lacrimă și-o îngroapă într-o credință din care izvorește bucuria de viață.

Ei nu caută lumina prin facturi, ei răspândesc lumină.

Ei nu dau sfaturi, ei spun povești.

Ei au aripi de lut sub care se încălzesc frigurile lumii.

20150928214334-img_1994Life by Robert Ixari

Rujul

Mama m-a prins odată că îmi boiam buzele cu rujul șterpelit din geanta ei. S-a uitat ea la mine dintr-un colț de odaie, fără ca să-i simt prezența, m-a urmărit până am finisat procedura cu degetele tremurânde, apoi mi-a spus dojenitor ”Fata mamei, nu rujul sau creionul de ochi face o femeie frumoasă, dar sufletul”.  Am privit-o nedumerită, revoltată chiar, cu un nod în gât, am zbughit-o afară să mușc un măr din copac. Urma rujului a rămăs pe coaja de măr, iar mărul avea un gust de plastelină. Mama își ruja uneori buzele, căci spunea ea că de la o anumită vârstă, parcă rujul te întinerește. Peste ani, probabil o s-o imit, căci e lucru știut că fetele de multe ori își imit mamele. În adolescență sufeream de complexul că am buzele prea mari și obișnuiam să mi le îndoi, le trăgeam în interior ca să pară mai mici, fiindcă colegele mele aveau buzele mult mai mici. Complexul mi-a dispărut definitiv, atunci când soțul meu le-a apreciat și iubit cum știe doar el. Chiar și azi, găsesc cu greu un ruj care mi-ar plăcea, dar preferatul rămâne culoarea mustului de vin roșu pe buzele mele.

O fetiță mi-a spus într-o zi, că mama ei fără ruj de buze nu e frumoasă. A spus asta, fiindcă mama sa era rujată mai tot timpul, iar când ieșea din baie fără ruj, copila nu-și mai recunoștea mama. M-am întristat, când mi-a spus asta, căci în mintea ei mitul femei frumoase cu ruj deja prinseseră rădăcini. Sub masca unui ruj fie ne ascundem rănile unei iubiri neîmpărtășite, fie vrem să cucerim pe cineva. Rujul pentru unele femei e și ”arma” cu care își țin bărbatul acasă, frica de nu al pierde este diminuată prin aplicarea rujului, pe care de altfel majoritatea bărbaților nu l-ar vrea pe buzele femeii lor. Pentru unele femei rujul le oferă o doză de încredere în sine însuși. Îngrijirea buzelor e importantă, dar e bine să optăm pentru produse naturiste și hidratante. Fiecare își face alegerea proprie,  dar să nu uităm că dincolo de ruj e femeia, care fie cu buze mici, mari sau bosumflate când e supărăcioasă, râmîne oricum misterioasă. Cred că orice femeie are buze frumoase, atâta timp cât sărută și sunt sărutate.

3dfabeff6c751bb7e59634dac6974e07

El era cerul, ea era pământul

Zgribulită și ghemuită sub un palton de culoare neagră traversa strada ca să ia prânzul cu el, omul care cântă femeia pe strune de pian, iar ea își țesea visele din ceea ce respira: tinerețea ei plină de biblioteci și seri singură pe poteci cu felinare ce ascundeau săruturi și îmbrățișări calde. A privit-o lung și i-a strâns mâna fină și subțire în semn de încântare că a găsit un boboc de floare care aștepta primăvara. După ce au luat prânzul împreună, au mers la o înghețată. El, galant a întrebat-o care îi sunt visurile. Ea a răspuns că are mai multe, e un cuib de idei în capul ei și trebuie să le dea prin sită că să rămână doar cele mai bune. Ea niciodată nu vorbea despre visele ei, le păstra în buzunarul inimii și de acolo, încă nimeni nu avea cheile. El a zâmbit și a continuat să o asculte, însetat fiind de dulceața sufletului acela de fata poznată din fața lui. Voia să oprească timpul în loc pentru un veac, și nici atunci, probabil că foamea de prezența ei nu ar fi cunoscut saturația.

-Privește-mă te rog, copilă cu ochi căprui.

– Ai mei nu fură inima oricui, bade!

El și-a pus brațul drept sub barbă, și asculta doi ochi care știau să fie cuminți și fierbinți când soarele cu dinți îi săruta chipul visător. Se întreba în sinea lui, de ce așa tîrziu a întîlnit-o în drumul vieții lui bătătorit cu griji și nevoi. Apoi s-au plimbat prin pădure. Mai păstrează și azi pădurea urma pașilor ei care fugeau de ai lui, mâinile ei digerate care nu voiau în ruptul capului să îmbrace mănușile lui croșetate, respirația ei întretăiată când a sărutat-o prima dată și pata de culoare roșie care i-a inundat gâtul și fața. Ea era umbra ce mângâia chipul lui angelic într-o zi de februarie. Părul blond auriu și inelat, ochi albaștri săgetători, buze subțiri și nasul un pic cârn alcătuiau portretul unui om blând și smerit, iar vorba îi era plină de tîlc. Cum iarba se zbate sub pământ să iasă afară, așa sufletul ei se zbătea în brațele ce o cuprinseră strâns ca să nu dispară. În zori de zi trupul ei era amorțit de săruturile lui, a deschis ochii de copilă speriată pe umărul lui cald și parfumat cu așteptarea ei. El i-a pregătit micul dejun pe care i l-a servit în pat, apoi emoționat și încă cu privirea ațintită pe chipul ei somnoros și visător i-a lunecat cafea din mână, iar ea a început să râdă nebunește de stângăcia lui. El era cerul, ea era pământul, el era bună dimineața, ea era noapte bună, ea era sarea lui și iar el era marea ei, coastă din coasta lui, inimă din inima lui, suflare de nisip din nisipul lui, început și sfârșit din suflarea lui. El era mirele ei, iar ea era mireasa lui.

16426115_1251604331595018_6258775588233822941_n

Douăsprezece dorințe

În toți anii copilăriei când anul cel vechi își strângea mâna cu anul cel nou, mama mereu ne spunea să ne punem câte o dorință pentu anul care vine și să facem tot ce putem ca ea să se împlinească. De obicei, copii fiind dorința aceea era să muncim mai puțin și să umblăm hai-hui mai mult. Căci copilăria la țară e cu treabă, merge desculță pe cărări și naște întrebări existențiale. Cum ar fi: ,,Dacă Moș Crăciun există, atunci de ce vine pe furiș? Se teme că o să-i cer toate bomboanele, oare? ”Căci cele mai multe bomboane le mâncam anume în această perioadă a anului. Le dezbrăcam din haina lor de sărbătoare și le aruncam în paharul de șampanie cu un entuziams ce se rostogolea ca o avalanșă și ne acoperea pe toți cu o credință albă că poate în anul care vine va ninge cu mai multă bunăstare și fericire. Viteza cu care ciocolata meteorit cădea din cerul mâinilor noastre în paharul de șampanie era egală cu nașterea dorinței noastre.

Pe atunci zăvoram în suflet o singură dorință, probabil cu gândul că poate cineva va găsi cheia și o va îndeplini, când de fapt realizarea ei era în puterile noastre. Nici o lună nu-ți promite nimic,  precum nici ziua de mâine nu ne este promisă, ci doar tu și clipa de acum desenezi drumul dorințelor tale. De atunci am încercat să le îmulțesc în fiece an, iar anul acesta am ajuns să-mi doresc tocmai douăsprezece. Le-am scris pe hârtie, le-am împăturit și le-am dosit în spatele unei icoane. Mama mereu îmi spune că ceea ce la om e cu neputință, la Dumnezeu e cu putință. Deci, dacă dorințele le-ați scris, cu voința v-ați împrietenit și cu credința v-ați înarmat, atunci anul care vine să ne fie la toți de bine.

dream

Bomboanele

Se întâmplă uneori să vreau să mănânc ceva dulce, dar nu știu, ce anume. Soluția e borcanul cu miere sau înghețata Plombir. În fața acestor delicii sunt dezarmată. Înghețata și bomboanele mi-au lipsit în copilărie.

Bomboanele pe atunci stăteau la muzeu, așa era botezat magazinul  ”Alimentara”. Uneori copii intrau la muzeu și fără treabă, doar să le admire și dacă vînzătoarei i se făcea milă, și știa să le citească ochii, atunci piesa de muzeu – bomboana părăsea muzeul fără vreo licitație. De obicei, bomboana nu reușea să ajungă acasă, fiindcă acasă erau multe guri care o visau. Așa că soarta ei se decidea repede, exact după colțul magazinului. Te uitai în dreapta și în stânga dacă nu te vede cineva să-ți ceară o ”gură”. O bucată de bomboană era mult, dar o la ”gură de bomboană” se ceda uneori. De refuzat nu prea putea-i să-l refuzi, căci știai ce înseamnă războiul acesta interior cu pofta de dulce.

Calendarul creștin- ortodox de pe perete ne spunea exact cât mai avem de răbdat pănă vine duminica sau sărbătoarea unui sfânt când mergeam la biserică, unde bomboanele parcă coborau de undeva, din cer. Unii dacă nu veneau la biserică, atunci petreceau morții pe ultimul drum. Căci mortul era darnic și le dădea bombone, care aruncate în aer aterizau pe pământ ca niște meteoriți pe care copii îi prindeau în palmă. La Crăciun și Paști bomboanele stăteau în capul mesei ca niște mirese. Cel mai bogat copil din mahala era cel, care a reușit să strângă cele mai multe bomboane la Crăciun.

Cu excepția dumincilor și a sărbatorilor, în care dulcele era gratis, bomboanele noastre erau creative. Felii de pâine înmuiate și presărate cu zahăr sau înghețata făcută din oule furate din coteț cu zahăr și lapte.  Și da, ”Gârleaj-ul” care nu era altceva decât zahăr topit și ars în tigaie. Dar voi ce bomboane ați mâncat în copilărie?

794c9d976505a1c616b1a3280ad362b5

 

 

Amintiri de nea

În copilărie iarna niciodată nu întârzia să vină. Cerul liliachiu de toamnă se transforma într-unul siniliu, semn că vine iarna. Deodată burta cerului năștea mii de fulgi pufoși și cristalini, iar noi dansam cu ei pînă amețeam, bucuroși căscam gurile să le simțim și gustul. Ei erau înghețata copilăriei noastre. Ninsoarea acoperea tot negrul pământului cu o mantie albă, copacii parcă erau niște bătrâni cu părul alb, iar drumurile lăptoase se uneau cu zarea și se terminau undeva în cer. Hogeacurile era plămânii satului și vestitori ai mirosului de plăcinte și copturi. Iarna avea și ea cântecele ei. Fie era viscolul înfuriat care bătea pe la uși sau în fereastre ca să intre în casă. Șanse avea doar la ușa bisericii, care se deschidea cel mai des. Fie era scârțiitul de zăpadă care era ori apasăt, atunci când pășeau bătrînii pe ea, ori unul tras de coadă atunci câd pășeau copii. Când afară viscolea, stăteam cuibăriți pe cuptor, mâncam mere coapte și ne întrebam ce fac îngerii noștri de nea, ce trăiua în viscolul de afără. După ce viscolul lua o pauză de câteva ore sau zile, mergeam și ne căutam îngerii prin dunele de zăpadă. Oricât de mult ne doream să-i luăm în casă știam că dacă îi luăm în brațe le rupem aripile, așa că renunțam la idee. Iarna  îngerii coboară cel mai des pe pământ, mai ales la Crăciun.

Toată iarna purtam o căciulă albă, un fular galben de sub care mi se vedeau doar ochii, o ”șubă” albastră ca cerul senin de vară și niște mănuși albe ieșeau de sub ”șubă” ca niște ghiocei. Chiar dacă afară era frig și eu nu mă puteam împrieteni cu el, unicul care mă încălzea era fularul cel galben, el era soarele meu. În ”șubița” aia mă simțeam una din nepoatele lui Moș Crăciun sau fata iernii pe care o întâlnisem în desenele animate și matineele de la școală. Gerul erau designul ferestrelor și rimelul fetelor care ieșeau la întâlnire  cu vreun Prometeu al satului. Sărutul lui Prometeu topea tot regatul gheții din inima fetei, ea îmurugind ca o floare de cireș în primăvară. Săruturile erau cu socoteală, căci fetele erau documentate de la bunica sau din revista ”Femeia” până unde poate ajunge focul sărutului dacă îl lași să te încălzească prea mult. Din cauza lui știau că ar putea să le dispară rozul din obraji, după care se topeau Promoteii satului. Nimic nu era mai frumos la o fată, decât ”șalinca înflorată”, genele acoperite de nea și obrajii roșii ca oule de la Paști.  

La ”raliurile”  săniilor se înscria toți cu sau fără permis de conducere. Importantă era frânghia legată de coarnele saniei și curajul participantului. Unii participanții aveau deja experiență de conducere, iar ucenicii primeau lecții de la ei. Cei care erau mai mulți în famile aveau o sanie mare, care era botezată ”tanc-ul”. Pe ea încăpeau între 5-7 oameni. Era sania cea mai râvnită dintre toate participantele înscrise în cursă. Cu ea zburai cel mai repede, nici nu reușea-i să numeri până la 30 și deja era-i jos la poalele dealului. Mai greu era sa urci dealul cu ea, dar pentru euforia ei uita-i și de frig și de foame. Iarna își arăta adevărata ei putere atunci când Nistrul îngheța și oamenii îl traversau făcându-și drum cu treabă pe celălalt mal, fie în ospeție sau la piață. Nistrul înghețat era patinuarul tuturor, dar patine nu aveam. Nici cuvântul patinuar nu-l știam, pe atunci. Când se crăpa de ziua, mâncam pâine cu miere și nuci și țîșneam pe ușă afară, iar părinții ne strigau și ne întrebau unde o să fim, că să știe de unde să ne i-a acasă să mâncăm. Noi strigam ”La Gheață”.  Patinele erau caloșii mamei sau ai tatei, ori a bunicilor. Încălțam ciorapi lungi și împletiți până la genunghi, cojocul în spate, ”șalinca” pe cap sau căciula de cârlan și hai la gheață. Pe acel patinuar, bărbații pescuiau, copii făceau piruete pe gheață în caloși până amețeau, apoi se întindeau cu burta pe gheață și încercau să zărească ce fac peștii sub ea. Cei mai măricei jucau hockey, iar pucul era un cartof. Bâtele erau niște cârje ce erau făcute de cu vară de bunei. În casă era miros de mere coapte și toate fricile erau sub zăpadă.Toți eram copii și toți cântam colinde. Prin amintiri de nea ne întâlnim în fiece iarnă cu copilăria.

 2d2b58b4eb866e5b140f8ba0e535b619_201_800

Blog at WordPress.com.

Up ↑