Se întâmplă uneori să vreau să mănânc ceva dulce, dar nu știu, ce anume. Soluția e borcanul cu miere sau înghețata Plombir. În fața acestor delicii sunt dezarmată. Înghețata și bomboanele mi-au lipsit în copilărie.

Bomboanele pe atunci stăteau la muzeu, așa era botezat magazinul  ”Alimentara”. Uneori copii intrau la muzeu și fără treabă, doar să le admire și dacă vînzătoarei i se făcea milă, și știa să le citească ochii, atunci piesa de muzeu – bomboana părăsea muzeul fără vreo licitație. De obicei, bomboana nu reușea să ajungă acasă, fiindcă acasă erau multe guri care o visau. Așa că soarta ei se decidea repede, exact după colțul magazinului. Te uitai în dreapta și în stânga dacă nu te vede cineva să-ți ceară o ”gură”. O bucată de bomboană era mult, dar o la ”gură de bomboană” se ceda uneori. De refuzat nu prea putea-i să-l refuzi, căci știai ce înseamnă războiul acesta interior cu pofta de dulce.

Calendarul creștin- ortodox de pe perete ne spunea exact cât mai avem de răbdat pănă vine duminica sau sărbătoarea unui sfânt când mergeam la biserică, unde bomboanele parcă coborau de undeva, din cer. Unii dacă nu veneau la biserică, atunci petreceau morții pe ultimul drum. Căci mortul era darnic și le dădea bombone, care aruncate în aer aterizau pe pământ ca niște meteoriți pe care copii îi prindeau în palmă. La Crăciun și Paști bomboanele stăteau în capul mesei ca niște mirese. Cel mai bogat copil din mahala era cel, care a reușit să strângă cele mai multe bomboane la Crăciun.

Cu excepția dumincilor și a sărbatorilor, în care dulcele era gratis, bomboanele noastre erau creative. Felii de pâine înmuiate și presărate cu zahăr sau înghețata făcută din oule furate din coteț cu zahăr și lapte.  Și da, ”Gârleaj-ul” care nu era altceva decât zahăr topit și ars în tigaie. Dar voi ce bomboane ați mâncat în copilărie?

794c9d976505a1c616b1a3280ad362b5

 

 

Advertisements