În copilărie iarna niciodată nu întârzia să vină. Cerul liliachiu de toamnă se transforma într-unul siniliu, semn că vine iarna. Deodată burta cerului năștea mii de fulgi pufoși și cristalini, iar noi dansam cu ei pînă amețeam, bucuroși căscam gurile să le simțim și gustul. Ei erau înghețata copilăriei noastre. Ninsoarea acoperea tot negrul pământului cu o mantie albă, copacii parcă erau niște bătrâni cu părul alb, iar drumurile lăptoase se uneau cu zarea și se terminau undeva în cer. Hogeacurile era plămânii satului și vestitori ai mirosului de plăcinte și copturi. Iarna avea și ea cântecele ei. Fie era viscolul înfuriat care bătea pe la uși sau în fereastre ca să intre în casă. Șanse avea doar la ușa bisericii, care se deschidea cel mai des. Fie era scârțiitul de zăpadă care era ori apasăt, atunci când pășeau bătrînii pe ea, ori unul tras de coadă atunci câd pășeau copii. Când afară viscolea, stăteam cuibăriți pe cuptor, mâncam mere coapte și ne întrebam ce fac îngerii noștri de nea, ce trăiua în viscolul de afără. După ce viscolul lua o pauză de câteva ore sau zile, mergeam și ne căutam îngerii prin dunele de zăpadă. Oricât de mult ne doream să-i luăm în casă știam că dacă îi luăm în brațe le rupem aripile, așa că renunțam la idee. Iarna  îngerii coboară cel mai des pe pământ, mai ales la Crăciun.

Toată iarna purtam o căciulă albă, un fular galben de sub care mi se vedeau doar ochii, o ”șubă” albastră ca cerul senin de vară și niște mănuși albe ieșeau de sub ”șubă” ca niște ghiocei. Chiar dacă afară era frig și eu nu mă puteam împrieteni cu el, unicul care mă încălzea era fularul cel galben, el era soarele meu. În ”șubița” aia mă simțeam una din nepoatele lui Moș Crăciun sau fata iernii pe care o întâlnisem în desenele animate și matineele de la școală. Gerul erau designul ferestrelor și rimelul fetelor care ieșeau la întâlnire  cu vreun Prometeu al satului. Sărutul lui Prometeu topea tot regatul gheții din inima fetei, ea îmurugind ca o floare de cireș în primăvară. Săruturile erau cu socoteală, căci fetele erau documentate de la bunica sau din revista ”Femeia” până unde poate ajunge focul sărutului dacă îl lași să te încălzească prea mult. Din cauza lui știau că ar putea să le dispară rozul din obraji, după care se topeau Promoteii satului. Nimic nu era mai frumos la o fată, decât ”șalinca înflorată”, genele acoperite de nea și obrajii roșii ca oule de la Paști.  

La ”raliurile”  săniilor se înscria toți cu sau fără permis de conducere. Importantă era frânghia legată de coarnele saniei și curajul participantului. Unii participanții aveau deja experiență de conducere, iar ucenicii primeau lecții de la ei. Cei care erau mai mulți în famile aveau o sanie mare, care era botezată ”tanc-ul”. Pe ea încăpeau între 5-7 oameni. Era sania cea mai râvnită dintre toate participantele înscrise în cursă. Cu ea zburai cel mai repede, nici nu reușea-i să numeri până la 30 și deja era-i jos la poalele dealului. Mai greu era sa urci dealul cu ea, dar pentru euforia ei uita-i și de frig și de foame. Iarna își arăta adevărata ei putere atunci când Nistrul îngheța și oamenii îl traversau făcându-și drum cu treabă pe celălalt mal, fie în ospeție sau la piață. Nistrul înghețat era patinuarul tuturor, dar patine nu aveam. Nici cuvântul patinuar nu-l știam, pe atunci. Când se crăpa de ziua, mâncam pâine cu miere și nuci și țîșneam pe ușă afară, iar părinții ne strigau și ne întrebau unde o să fim, că să știe de unde să ne i-a acasă să mâncăm. Noi strigam ”La Gheață”.  Patinele erau caloșii mamei sau ai tatei, ori a bunicilor. Încălțam ciorapi lungi și împletiți până la genunghi, cojocul în spate, ”șalinca” pe cap sau căciula de cârlan și hai la gheață. Pe acel patinuar, bărbații pescuiau, copii făceau piruete pe gheață în caloși până amețeau, apoi se întindeau cu burta pe gheață și încercau să zărească ce fac peștii sub ea. Cei mai măricei jucau hockey, iar pucul era un cartof. Bâtele erau niște cârje ce erau făcute de cu vară de bunei. În casă era miros de mere coapte și toate fricile erau sub zăpadă.Toți eram copii și toți cântam colinde. Prin amintiri de nea ne întâlnim în fiece iarnă cu copilăria.

 2d2b58b4eb866e5b140f8ba0e535b619_201_800

Advertisements